Thursday, October 30, 2014

Eminescu vs. "romanii" ...........

o istorie ascunsa
> Mihail Kogălniceanu scrie  în 1869:
"În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu  constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente...
De aceea, nu de astăzi, ci de  pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce  poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de  necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi".
 
Principele Carol I îi  scrie tatălui său, în 1872: "N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de  mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da...Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată". În 1873, Principele Carol I revenea: " Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară . Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova , ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat".

 Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau "sudiţi" (supuşi austro-ungari), fiind sub  protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţări.
Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul "Timpul", Mihai Eminescu scria: "Iar Europa...a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre...
Aşadar - cu sau fără evrei - pericolele internaţionale există. Evreii  sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătătii  românului...în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei..."
 
Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat 2 mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român. În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole "Evreii şi Conferinţa", scriind: " Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?..Un agent al  guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat..., făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar  dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!".
 
Episodul legat de "boala" şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret. În 1882, poetul îi scria Veronicăi Micle: " Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată  lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un  folos...unul din oamenii cei mai urâţi din  România...Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor".
În perioada în care  Eminescu conducea ziarul  "Timpul", Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
 
Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: "SocietateaCarpaţii a ţinut  în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret.  Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost  informat despre această întrunire...S-a stabilit că lupta  împotriva Austro-Ungariei să fie continuată...
S-a  recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu,  redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari."
 
Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai  puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul  Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti. În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise.
Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la "Caritatea" (Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame!Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o  paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
 
Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii de  Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.
 
Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Plecând de la redacţia "Timpul", Eminescu ajunge la Maiorescu, care îl trimite la complicele său Simţion,  sub pretextul transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu. Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!
Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să  existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă  "numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea,  domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului"(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără "vreun act medical subscris de doi medici"; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării;  nu a solicitat constituirea unei comisii care sa-l examineze pe Eminescu; nu a întocmit "Buletinul unde va scrie cauza admiterii".
 
Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei. Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: " Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin  a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin  pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc - îi  iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el." Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la  Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi plimbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului medical. 
Dr. Tomescu nota: " articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile  cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale  vieţii sale..."
Eminescu a murit datorită unui...accident: a fost lovit de  un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului! La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul  drept.
Nu au fost descoperite elemente de boală  patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului
 
 

Tuesday, October 28, 2014

Plesu ... plesuvul ....


Ce  frumoasa disertatie.........
Despre bătrâneţe

Întrebări, nelinişti, bucurii

La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrîneţe.  La conferinţă au participat oameni de toate vîrstele, însă când am părăsit sala, cu toţii ne simţeam parcă mai tineri, mai optimişti.  Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative.

E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că suntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani.  Prezenţa lui, vîrsta și tipul lui de vitalitate sunt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe.

De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară.  Acum 100 de ani, nu erau atat de mulţi bătrani, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrani.  S-au făcut unele statistici.

În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari.  Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrâni, majoritatea o constituie doamnele.  Sunt de patru ori mai multe centenare decît centenari.  Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrânesc mai consecvent şi mai durabil decât unii bărbaţi.

Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrâneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrâneţe.  

Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrâneţii.  În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătraneţea este minunată şi, câtă vreme nu te doare nimic, ei sunt convingători.

Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni, printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe.  Unul e şansa de a fi bunic, pentru că, atunci cînd eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult.

Dar – spunea domnul Paleologu – mai este un avantaj: când te plictiseşti într-o societate, când un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat.  Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte.

Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica – el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe.  Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii.

Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi – 32 de duşmani, când ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie.

Cât priveşte creativitatea, avea la îndemă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă, care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit, după 70 de ani, până cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi.

Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vârstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sunt, de obicei, motivele – nu vârsta. (...)

În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană, pînă târziu.

În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!“  „Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.  

Sigur că bătrâneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc.  În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe.  Câţi bani trebuie să dai dacă ai omorât un bătrân şi la ce vîrstă, câţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni.  Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani.  Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vârsta socotită a fi cea mai utilă.  

Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar – spun Sfinţii Părinţi.  Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii.  E de aşteptat ca în creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat.  Dar să ne reamintim cîteva fapte.

În primul rând, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale – cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrâneţea.  Pentru că a murit la 33 de ani – şi un Isus bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani.

În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sunt oameni care trăiesc sute de ani.  Într-unul dintre psalmi – Psalmul 89 – se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele.

Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vârstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vârsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii.

Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrân? Când eşti bătrân, de fapt?  Sfîntul Augustin spune că sunt şase vârste şi că vârsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cât toate celelalte la un loc.

Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 – ceea ce e foarte încurajator – maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus.

Cît despre Origen, el spune că bătrâneţea nu e o chestiune de vîrstă.

Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem.

Origen spune că, în Scriptură, vârsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.  

Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrâneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul „bătrân“ (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curând negativ. Bătrânii despre care e vorba în cele trei evanghelii sunt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure.  Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (...)  

Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrâneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii.

E vorba de textul despre bătrîneţe, al lui Cicero (De senectute), pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul, constatând că, deşi toţi vrem să ajungem la adânci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim.  Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cât mai mult. Alţii spun că bătrâneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede.

Ce înseamnă „prea repede“? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare, este o formă de nebunie.  Spunem vreodată că tinereţea „a venit prea repede“?

Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus, în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrâneţii, a termenelor, a vârstelor ar trebui să ne fie indiferentă.

Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani – o mare performanţă, în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), când a fost întrebat cum e să ai o asemenea vârstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrâneţii.“

Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrâneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut până în momentul în care ai îmbătrânit. Şi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrâni frumoşi. În istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vârsta.  

Cicero spune că, în general, bătrâneţea e socotită odiosa pentru patru motive.

Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere, pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională.

Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, când omul este, totuşi, sănătos. Dar şi când e bolnav.

Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrâneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale;  dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moştenitorilor lui, cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare, ultima lui producţie – Oedip la Colona, una dintre marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal, în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.  

Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului.

Nu putem să fim atît de optimişti, încât să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei?  Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat.

În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax – adică, mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.  

Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale.

Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vârstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare şi atît de riscantă.

De obicei, nu reuşim.

Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis, ce n-am obţinut prin effort, la tinereţe.

Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea.

Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân, decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel, cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.

În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea.

Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“  Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă, pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici, când e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp.

Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi când va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat.

Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor.  Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele.  Ideea că nu se moare decât la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămână pe scenă, la nesfîrşit.  Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei.

Ideea „aş vrea să iau totul de la început“ – spune el – e din punct de vedere sportive, inacceptabilă.

Un om care a încheiat o cursă, nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învârtă dement, pe acelaşi traseu.  Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.  

Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrâneţea şi moartea însăşi sunt o sursă uriaşă de curiozitate.  Mă rog la Dumnezeu ca până în ultima clipă să rămân cu curiozitatea asta. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva, în cele din urmă – ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.

Închei cu o vorbă de duh, a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrâneţe: „A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori câteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă.“

Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură, binedispuşi.   

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/batrinete-intrebari-nelinisti-bucurii


Friday, October 24, 2014

Daca n'ar fi ele..., ce ne-am face ?