«În numele omenirii vă cerem să nu invadaţi România»
Lyndon Johnson
către Leonid Brejnev în august 1968
Autor: Michael Nicholas Blaga | 6800 vizualizări
In confidence (Confidenţial) de Anatoli Dobrânin,
publicată de editura Random House din New York, 672 pagini
Autorul
cărţii de faţă, Anatoli Dobrânin, de profesie inginer constructor de avioane, a
fost neîntrerupt timp de un sfert de secol, ambasadorul URSS la Washington. În
această calitate el a purtat tratative directe şi adesea între patru ochi cu
preşedinţii John Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy
Carter şi Ronald Reagan. Dar el nu s-a limitat la accesul său fără precedent la
Casa Albă, ci a dus o activitate neobosită, tenace, coerentă, insistentă şi
eficientă de câştigare a încrederii celor mai influente personalităţi ale
Americii: lideri ai Congresului, preşedinţi ai societăţilor multinaţionale,
savanţi americani laureaţi ai Premiului Nobel, miliardari-sponsori ai
formaţiunilor politice americane, o listă de nume care produce uimire. Mulţi
dintre aceştia i-au rămas prieteni şi după rechemarea sa de la post, la
Moscova.
A fost decenii
la rând Decanul Corpului Diplomatic din Washington, funcţie de mare prestigiu
care l-a făcut pe Dobrânin celebru în întreaga Americă deoarece la toate evenimentele
importante ale ţării el reprezenta corpul diplomatic acreditat în SUA. Dobrânin
scrie că la multe mese private din vilele magnaţilor americani, el era singurul
străin printre invitaţii de la masă. De la Kendall, preşedintele concernului
Coca Cola, potrivit spuselor sale a aflat cele mai păzite secrete ale Casei
Albe, pe care el le transmitea Kremlinului prin telegrame cifrate în cod
propriu. Multe din ele au produs stupoare, la vremea lor, în Biroul Politic de
la Moscova. Aşa a reuşit să se facă de neînlocuit la Washington timp de 25 de
ani!
Este singurul
ambasador al URSS care a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a ţării
sale, Ordinul de Erou al Muncii Socialiste. Cartea aceasta se citeşte ca un
roman poliţist pentru că este plină de informaţii confidenţiale. Multe din
acestea n-ar fi putut să vadă lumina tiparului dacă URSS n-ar fi încetat să
existe în decembrie 1991.
Cum altfel ar
fi putut spune Dobrînin că guvernul URSS l-a instruit să-i ofere între patru
ochi contracandidatului lui Nixon la alegerile prezidenţiale din 1968, ajutor
sovietic de orice natură, inclusiv bani! Ironia face ca cel de care se temeau
sovieticii, Richard Nixon, să intre în istorie ca preşedintele american cu cea
mai constructivă politică externă faţă de URSS, cea a destinderii, a reducerii
arsenalelor nucleare şi a limitării cursei înarmărilor.
Kennedy
alături de delegaţia URSS la Casa Albă
Invazia
URSS în Cehoslovacia a trecut „neobservată” la Casa Albă
Era vara anului
1968, când URSS a decis să sugrume Primăvara de la Praga şi să-l răstoarne pe
Dubcek de la putere. În acest scop invocând doctrina Brejnev a suveranităţii
limitate, URSS împreună cu armatele ţărilor membre ale Tratatului de la
Varşovia, minus România, au invadat Cehoslovacia. Kremlinul îi ordonă lui
Dobrînin să-i prezinte preşedintelui Lyndon Johnson, mesajul sovietic strict
secret, care justifica această invazie, şi s-o facă cu precizie între orele
18-20 ale zilei de duminică 20 august 1968, adică exact atunci când tancurile
sovietice intrau în Praga. Dobrânin scrie că ordinul Moscovei a ajuns la el în
timpul week-end-ului şi că era imposibil de ajuns aşa rapid la Casa Albă prin
canalele protocolului de Stat al SUA. Şi-a amintit însă că Preşedintele Johnson
îi dăduse cu ani în urmă numărul său de telefon direct pentru cazuri urgente pe
care nu-l utilizase până atunci. „Fără
să mă întrebe despre subiectul solicitării mele, Johnson a acceptat imediat,
sugerând să vin până la prânz. Cum aveam de la Moscova un grafic orar strict de
respectat, i-am cerut să mă primească după orele 18 sub pretextul că trebuie să
traduc în engleză mesajul pe care-l voi prezenta. A acceptat!”
(pag.179).
La această
audienţă se întâmplă ceva neverosimil, care a surprins şi pe membrii Biroului
Politic de la Kremlin. Deşi mesajul citit de Dobrînin spunea explicit că: „a fost o conspiraţie internă
şi externă contra sistemului social din Cehoslovacia” şi că URSS şi
aliaţii săi din Pactul de la Varşovia au răspuns cererii de ajutor a guvernului
de la Praga. „Ca
urmare, unităţi militare sovietice au fost comandate să intre în Cehoslovacia.
Inutil să spunem că ele vor fi imediat retrase din teritoriul cehoslovac după
îndepărtarea ameninţării existente la securitatea acestuia”
(pag.180).
Întrevederea
avea loc la Casa Albă în sala de şedinţe a consiliului de miniştri. Aşezaţi la
masa lungă şi lustruită mai luase loc doar Walt Rostow, consilierul
prezidenţial pentru siguranţa naţională, care n-a scos o vorbă dar a cărui faţă
„se lungea, încercând
să nu-l întrerupă pe preşedinte” (pag.181). Lyndon Johnson, deşi a
ascultat atent tot ce citea Dobrânin, aparent n-a recepţionat întreaga
gravitate a tragediei Cehoslovaciei. „Spre
marea mea surprindere, scrie Dobrânin, preşedintele nu a reacţionat deloc. Mi-a
mulţumit pentru informare şi a declarat că va discuta probabil mesajul cu Rusk
(ministrul de externe) şi cu alţii dimineaţa următoare şi ne va da un răspuns,
dacă va fi nevoie. După care a trecut la un alt subiect în care el părea mult
mai interesat.”(pag.180). Voia să anunţe public a doua zi că va
face o vizită de Stat în URSS şi Moscova acceptase în principiu o asemenea
vizită. Biroul Politic de la Kremlin nu s-a aşteptat deloc ca „Johnson să reacţioneze aşa
placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de
dorită de acesta. Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova
a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson.”(pag.181)
În toiul nopţii
de duminică 20 august 1968, deci după câteva ore de la întrevederea cu Johnson,
Dobrânin este chemat la sediul Departamentului de Stat, unde ministrul de
externe Dean Rusk l-a informat că abia s-a întors de la Casa Albă cu un mesaj
al preşedintelui Johnson exprimând totala ignoranţă a implicării în
Cehoslovacia a unor ţări necomuniste sau a vreunei cereri de ajutor din partea
guvernului de la Praga. „Credem
necesar să reconsiderăm anunţul unei întâlniri dintre liderii noştri. Vom
păstra legătura privind asta”(pag.181).
Un tete-a-tete
într-un moment fierbinte: Dean Rusk şi Anatoli Dobrânin
Era
posibilă o invazie sovietică în România în anul 1968?
Trei zile mai
târziu Dobrânin îl vizitează din nou pe ministrul de externe Dean Rusk la
biroul său de la Departamentul de Stat. „El
mi-a cerut să-i spun între patru ochi, care au fost adevăratele raţiuni de a
trece la acţiuni în Cehoslovacia. După care a adăugat pe neaşteptate, «Urmează
România la rând? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare să
controlăm opinia publică»” (pag.181). Erau zile grele pentru Dean
Rusk din cauza Cehoslovaciei. Johnson se întâlnise cu câteva ore înainte cu
vreo 20 de lideri ai Congresului, care l-au supus unei critici ascuţite pentru
reacţia sa moderată faţă de invazia Cehoslovaciei. Revoltat de criticile
acestora Johnson le-a reamintit că Cehoslovacia se află în zona de influenţă
sovietică: „Sugeraţi
cumva să trimitem trupe americane acolo?” i-a întrebat preşedintele
(pag.182). S-a convenit că SUA nu vor folosi forţa împotriva invaziei
Cehoslovaciei. Mai mult chiar, Johnson a ordonat să nu mai aibă loc nici o
condamnare publică în afara celor făcute deja de către Casa Albă şi
Departamentul de Stat.
Cu toatea
acestea nervozitatea a persistat, scrie Dobrânin: „Pe 28 august Rusk m-a convocat urgent ca să-mi
spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul
graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în
Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a României, bazate în
general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte
state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei. Într-adevăr, scrie
Dobrânin, Moscova era profund iritată de liderul României, Nicolae Ceauşescu,
şi trupe sovietice erau angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea
frontierei româneşti. Dar Moscova nu se gândea realmente să invadeze România,
pentru că nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist de acolo”
(pag.182).
Aceste mişcări
de trupe erau atent urmărite de serviciile occidentale de informaţii care le-au
transmis rapid preşedintelui Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas.
Acesta l-a contactat telefonic imediat pe Rusk căruia i-a dictat pentru Brejnev
un mesaj „emoţional” descris astfel de Dobrînin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi
România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea sperăm că nici
un fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar
putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o
evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastroase pentru relaţiile
sovieto-americane şi pentru întreaga lume” (pag.183).
Alarmat, Dobrânin
s-a întors la ambasada URSS de unde a trimis Kremlinului o telegramă cifrată
cerând imperativ şi fără întârziere un răspuns pentru calmarea situaţiei create
de România la Washington. N-a durat mult şi Dobrânin s-a întors la biroul ministrului
de externe american cu următorul mesaj de la Kremlin: „Sunt instruit să vă informez
că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în
Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare
guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în
totalitate şi Berlinului occidental” (pag.183). Dean Rusk a
răsuflat uşurat.
Jimmy
Carter, cel mai harnic preşedinte de la Casa Albă
În expunerea
subiectelor de maxim interes abordate în această carte, vom prezenta prioritar
pe acelea care sunt fără precedent în literatura memorialistică produsă de
autori sovietici. Se cunoaşte faptul că venerabilul Jimmy Carter este de
profesie inginer navalist, şef de promoţie la Academia Navală de la Annapolis. Mai
puţin cunoscut este faptul că în perioada cât a fost preşedinte al SUA, el a
adus la Casa Albă spiritul analitic şi precizia evaluării ideilor novatoare,
specifică inginerilor. Este considerat cel mai harnic, mai disciplinat şi mai
prolific preşedinte din istoria modernă a SUA. Era la birou invariabil de la
ora 8 dimineaţa până târziu după căderea întunericului şi citea cu stiloul în
mână tot ce i se aducea la Biroul Oval. La cealaltă extremă este George W. Bush
care ura cititul şi a rămas în istorie ca preşedintele-chiulangiu cu vacanţe
însumate la 2,6 ani petrecuţi la moşia sa din Texas din cei 8 ani, cât a fost
preşedinte al SUA.
Dobrânin scrie
că preşedintele Jimmy Carter a cerut lui Thomas Watson, preşedintele
concernului Pepsi-Cola, să facă parte din comisia prezidenţială de evaluare a
gradului de pregătire a Americii pentru războiul nuclear. Comisia formată din
elita societăţii ştiinţifice a SUA, a examinat toate aspectele secrete ale
tehnologiei nucleare americane precum şi structura de comandă a Pentagonului,
centrul nervos al militarilor americani după denumirea clădirii din Washington
în care se află birourile celor 25.000 de salariaţi ai Ministerului Apărării
(cea mai mare clădire de birouri din lume).
La întâlnirea
finală cu generalii Pentagonului, Thomas Watson le-a cerut acestora să descrie
comisiei prezidenţiale, cum vor conduce ei un război nuclear contra URSS. Cu
hărţi gigantice şi grafice luminoase atârnate pe toţi pereţii, generalii au
explicat cum peste o mie de ţinte din teritoriul sovietic erau marcate pentru
bombardament atomic în primele ore de război nuclear. „Numărul morţilor din rândul
sovieticilor va depăşi 100 de milioane. «Şi care va fi numărul morţilor
noştri?» a întrebat Watson. Ei au răspuns că circa 80 de milioane de americani
şi multe industrii importante vor fi distruse, la fel ca în Uniunea Sovietică.
«Şi ce veţi face după ce totul va fi distrus?» a insistat Watson. Generalii
s-au uitat unii la alţii şi n-au avut multe de spus. Câteva zile mai târziu,
Watson a prezentat lui Jimmy Carter raportul comisiei sale cu concluzia
principală că chestiunile războiului nuclear n-ar trebui lăsate pe seama
generalilor. Ei vor putea duce un asemenea război, a explicat Watson, dar ei nu
consideră că misiunea lor este să se preocupe de omenire sau ce va mai rămâne
din ea după război” (pag.526).
Pentagonul,
frauda şi generalii corupţi
Aceste rânduri
şocante confirmă încă o dată avertismentul dat de preşedintele SUA, generalul
Dwight Eisenhower, în cuvântarea sa televizată de rămas bun, la plecarea sa de
la Casa Albă în ianuarie 1961. El era vestit pentru neîncrederea şi
suspiciunile sale faţă de militari, deşi a făcut parte din corpul generalilor
până a ajuns la Casa Albă. Atunci, la plecarea sa la pensie, Eisenhower a atras
public atenţia poporului american asupra primejdiei care ameninţă America:
cârdăşia dintre generalii de la Pentagon şi industria americană de armament,
prin care sume astronomice din bugetul ţării sunt aprobate lejer de generali
pentru furniturile de război livrate de industria de armament şi drept
recompensă aceşti generali sunt angajaţi la pensionarea lor din armată drept
consultanţi la marile fabrici de armament pe salarii obscene.
Preşedintele
Eisenhower a numit acest fenomen periculos, „complexul militaro-industrial al
Americii”, termen intrat în vocabularul uzual al lumii, dar puţini ştiu că
naşul acestui termen este un general american ajuns şeful Casei Albe după o
viaţă petrecută între generalii americani, pe care a ajuns să-i cunoască aşa de
bine. Presa americană a arătat frecvent publicului cum jefuieşte Pentagonul
bugetul Americii cu aprobarea neglijentă de către generali a mii de facturi
umflate exagerat de către industria de armament.
Exemple luate
din presa americană: 20 de dolari pentru un bec obişnuit, 155 de dolari pentru
un ciocan banal pentru cuie, 520 de dolari pentru colacul de scaun al unui W.C.
de avion, etc., sunt exemple care au scandalizat America.
Eisenhower a
atras atenţia urmaşilor săi la Casa Albă că dacă nu sunt vigilenţi, generalii
de la Pentagon vor cere şi obţine tot mai multe procente din bugetul ţării
pentru cheltuieli militare. N-a fost ascultat aşa că azi Pentagonul primeşte de
la buget peste două miliarde de dolari pe zi, adică mai mult decât următoarele
15 ţări industriale ale lumii luate împreună!
La fel de
şocantă este dezvăluirea autorului cărţii privind războiul nuclear văzut din
cealaltă perspectivă, cea a URSS. „Pot
depune mărturie că posibilitatea unui război nuclear cu SUA a fost într-adevăr
luată în consideraţie şi serios calculată de Hruşciov, Brejnev, Andropov şi
Konstantin Cernenko, care a fost ultimul lider din vechea şcoală. Toţi aceşti
lideri şi asociaţii lor au plecat de la premiza că SUA prezintă o ameninţare
militară reală pentru securitatea ţării noastre pe termen lung. De aici
planificarea noastră militară s-a construit pe o strategie copleşitoare de
apărare, bazată pe posibilitatea de represalii generatoare de daune inacceptabile.
Dar cu excepţia probabilă a lui Andropov, ei n-au crezut că un atac ar putea
avea loc pe neaşteptate în orice moment, ca atacul lui Hitler contra Uniunii
Sovietice sau atacul japonez de la Pearl Harbour din 1941. Asemenea temeri erau
minore din partea noastră, pentru că noi ştiam că structura politică şi socială
existentă în SUA era cea mai bună garanţie împotriva unei prime lovituri
neprovocate împotriva noastră. Noi ştiam că cele două superputeri nu aveau nici
o istorie de confruntări, care să ducă la ciocniri militare, cu posibila
excepţie a crizei Cubei din 1962 şi acea criză a facilitat definirea limitelor,
care în practică a prevenit deschiderea ostilităţilor militare”
(pag.522-523).
Doctrina
militară a URSS: «1941 nu se va mai repeta!»
Deci Andropov
era singurul din Biroul Politic de la Kremlin care credea că SUA ar putea lansa
o primă lovitură nucleară contra URSS. În acest context Dobrânin scrie
următoarele: „Încă
din perioada când era şeful KGB, Andropov era convins că administraţia Reagan
se pregătea activ pentru război şi în această convingere era secondat de
Ustinov, ministrul apărării. Ei doi au convins Biroul Politic să aprobe cea mai
vastă operaţiune de spionaj militar în timp de pace din istoria sovietică,
cunoscută după numele ei de cod RYAN, o prescurtare a cuvintelor ruseşti
Raketno-Yadernoye Napadenie (atac racheto-nuclear). În 1983, toţi şefii de
reţele KGB din afara URSS au primit instrucţiuni urgente şi detaliate de a
culege orice probe de planuri pentru o primă lovitură americană. Ministerul de
Externe nu a informat pe ambasadorii noştri despre această operaţiune lăsând-o
pe seama KGB. Eu am aflat-o de la rezidentul KGB din Washington”
(pag.523).
Aflat la
Moscova la un congres al partidului, autorul cărţii scrie că a fost invitat la
o discuţie de mareşalul Ahromeiev, la biroul său de Şef al Marelui Stat Major
al Armatei Sovietice. Acolo Dobrânin l-a întrebat pe mareşal dacă el crede
efectiv că SUA şi NATO ar putea ataca URSS într-o bună zi, la care a primit
următorul răspuns: „Nu
e misiunea mea să cred sau să nu cred. Eu nu pot depinde de voi diplomaţii şi
de toate conferinţele voastre sau cum le numiţi voi. Voi, se pare, că sunteţi
de acord cu Washingtonul până la un anumit punct, azi, dar o nouă criză de
ostilitate în lume sau în relaţiile sovieto-americane, mâine, poate da ceasul
înapoi la timpul Războiului Rece sau chiar să provoace un conflict militar. E
suficient să ne amintim de conflictul arabo-israelian din 1973, când SUA şi-a
pus forţele armate la cea mai înaltă alarmă de luptă contra noastră.
Întâmplător asta avea loc în perioada destinderii de sub Nixon. Acum inspiră
mai multă încredere preşedintele Reagan? De aceea ca Şef al Marelui Stat Major
am acest motto: SECURITATE MILITARĂ NAŢIONALĂ SPRE ORICE AZIMUT. Noi acţionăm
de la cel mai rău scenariu posibil, de a fi nevoiţi să luptăm contra SUA, a
aliaţilor săi vest-europeni şi probabil contra Japoniei. Trebuie să fim
pregătiţi pentru orice fel de război cu orice fel de arme. Doctrina militară
sovietică poate fi rezumată astfel: 1941 nu se va repeta niciodată”(pag.525).
Acest mareşal s-a sinucis în ziua când a aflat că puciul contra lui Gorbaciov a
eşuat.
Bucharest,
prima navă din convoiul sovietic ce mergea spre Cuba în 1962
Anatoli Dobrânin
mărturiseşte în această carte că cea mai memorabilă zi din cei 25 de ani ca
ambasador sovietic la Washington a fost ziua de miercuri 24 octombrie 1962.
Împreună cu toţi membrii ambasadei, el urmărea atunci sub tensiune maximă, în
faţa televizoarelor, apropierea convoiului de nave sovietice de linia de
demarcaţie a blocadei maritime declarate de preşedintele Kennedy în jurul
Cubei, în criza rachetelor nucleare sovietice instalate de URSS în Cuba. Nave
de război ale marinei militare americane aveau ordin să oprească orice navă
care încerca să treacă de linia de demarcaţie a blocadei maritime contra Cubei.
Nava care refuza să oprească, urma să fie scufundată de submarinele americane
din zonă. Nava sovietică din capul convoiului care ar fi fost scufundată prima
în caz că nu oprea, era un tanc petrolier care purta numele capitalei României,
„BUCHAREST”. În urma acestei nave sovietice urmau la scurtă distanţă restul
convoiului de nave care duceau material militar sovietic spre Cuba. Întreaga
Americă urmărea cu răsuflarea tăiată dacă acolo va începe al treilea război
mondial. „Cu vocea
gâtuită de emoţie, comentatorul televiziunii americane număra milele rămase
până nava BUCHAREST atingea linia de demarcaţie a blocadei, escortată fiind de
distrugătoare şi avioane americane. Patru, trei, două, în fine o milă rămasă de
parcurs… Se va opri oare nava? În sfârşit, nava a trecut linia blocadei fără ca
distrugătoarele să deschidă focul. A urmat o răsuflare generală de uşurare în
principal printre membrii personalului ambasadei noastre. Noi n-am ştiut în acel
moment că toate celelalte nave-cargo primiseră ordine secrete de a rămâne în
afara liniei de blocadă. Noi la ambasadă eram din nou neinformaţi de Moscova
privind asta. Aşa că emoţiile noastre au rămas la nivel ridicat. Ameninţarea
unei ciocniri directe şi imediate pe mare, a fost astfel amânată. Dar
confruntarea arăta încă foarte reală”(pag.83).
Kennedy era
pregătit să ordone bombardarea rachetelor sovietice din Cuba, ca fiind o
ameninţare serioasă pentru siguranţa Americii. Fratele său, Robert Kennedy se
întâlnea după miezul nopţii, în secret, cu ambasadorul Dobrânin pentru găsirea
unei soluţii. „Robert
Kennedy a recunoscut totuşi, scrie Dobrânin, că bombardarea bazelor ar fi putut
genera victime printre servanţii militari sovietici, care în mod neîndoielnic
ar fi provocat guvernul sovietic să răspundă cu represalii în Europa. Şi atunci
un război real ar izbucni şi milioane de americani şi ruşi ar pieri. Partea
americană dorea să evite asta prin orice mijloace şi el era sigur că guvernul
sovietic voia asta de asemenea. Ca urmare, întârzâieri în găsirea unei căi de
ieşire din impas puneau mari riscuri ca situaţia să scape de sub control.
Pentru a sublinia asta, Robert Kennedy a remarcat, ca în treacăt, că multe
persoane nerezonabile dintre generalii americani, şi nu numai generali, se
dădeau de ceasul morţii pentru găsirea unei pricini de luptă cu sovieticii”
(pag.87).
Două lucruri au
contribuit la rezolvarea paşnică a crizei rachetelor sovietice din Cuba: linia
de telex directă dintre Kremlin şi Casa Albă, dar mai ales întâlnirile secrete
ale lui Anatoli Dobrânin cu fratele preşedintelui Kennedy şi ministru al
justiţiei Robert Kennedy. Aceste întâlniri secrete erau organizate între miezul
nopţii şi ora 3 dimineaţa pentru a se feri de presă şi de ochii oamenilor, pe
rând la biroul ministrului justiţiei şi la ambasada sovietică din Washington. A
fost un troc prin care sovieticii au acceptat să-şi retragă rachetele lor din
Cuba în schimbul retragerii de către americani a rachetelor lor din Turcia. În
plus, Kennedy a promis lui Hruşciov că nici SUA, nici altă ţară din emisfera
occidentală nu va mai interveni în Cuba, sub nici o formă.
Cum
a fost tratat ambasadorul sovietic la Washington
Cea mai
uluitoare secţiune a acestei cărţi este perioada în care Dobrânin a purtat
tratative între patru ochi cu preşedintele Nixon sau cu asistentul lui pentru
siguranţa naţională, Henry Kissinger, peste capul miniştrilor de externe
american (William Rogers) şi sovietic (Andrei Gromâko). Cât a fost preşedinte,
Nixon a condus personal politica externă a SUA cu URSS şi China, direct de la
Casa Albă ignorând total Departamentul de Stat. Cureaua de transmisie a fost
ambasadorul Dobrânin, care prelua de la Nixon mesajele sale secrete şi le
telegrafia cifrat direct lui Brejnev la Kremlin şi nu şefului său ierarhic,
Andrei Gromâko. În felul acesta s-a putut păstra secretul absolut al acestei
linii de comunicaţie cunoscută sub denumirea de „canalul confidenţial”.
După ce William
Rogers a fost înlocuit cu Henry Kissinger ca minisru de externe al SUA, Anatoli
Dobrânin a dobândit privilegii unice şi fără precedent în istoria Americii, de
care n-a mai beneficiat nici un ambasador de la Washington înainte sau după
plecarea lui Nixon: 1. acces la avionul Casei Albe când Nixon era în concediu;
2. linie telefonică directă şi securizată între birourile lui Kissinger şi Dobrânin
fără intervenţia secretarelor sau telefonistelor de la Departamentul de Stat
sau de la Ambasada URSS. Simpla ridicare a receptorului telefonic de către unul
din cei doi demnitari, făcea să sune telefonul de pe biroul celuilalt; 3.
scutirea lui Dobrânin de asaltul jurnaliştilor de la intrarea principală a
Departamentului de Stat. Ambasadorului rus i s-a permis să intre cu automobilul
ambasadei direct în garajul subteran al clădirii de unde lua ascensorul până la
etajul 7, etaj ocupat în totalitate de birourile şi cabinetul lui Kissinger. În
felul acesta presa nu ştia de venirea sau plecarea ambasadorului sovietic la
ministrul american de externe; 4. ambii demnitari erau la per tu, Henry şi
respectiv Tolya (diminutivul rusesc al lui Anatoli), luau frecvent masa
împreună în cabinetul lui Kissinger şi vorbeau zilnic la telefonul direct. Nici
ambasadorul Marii Britanii nu beneficia de asemenea privilegii în pofida
relaţiilor speciale dintre americani şi englezi.
Ce
i-a povestit Brejnev, beat fiind, lui Nixon
Dobrânin scrie
că la ultima vizită de Stat în SUA a lui Brejnev, Nixon l-a însoţit pe
oaspetele său sovietic în toate oraşele americane vizitate atunci de Brejnev.
Când au ajuns în California, Nixon l-a cazat pe Brejnev şi însoţitorii lui la
vila sa personală de la San Clemente. Acolo Brejnev a băut peste măsură whisky
vechi de colecţie şi s-a apucat să-şi bârfească colegii de la Kremlin. „Nixon
era vizibil jenat ascultând dezvăluirile lui Brejnev, deşi el părea interesat.
În ce mă priveşte, scena a fost deosebit de stânjenitoare. În fapt, ea a
reprezentat pentru mine cea mai bizară situaţie din toţi anii mei în
diplomaţie. Brejnev a fost deosebit de critic la adresa lui Kosâghin
(primul-ministru) şi a lui Podgornâi (preşedintele prezidiului Sovietului
Suprem al URSS). Mi-am dat silinţa să evit traducerea celor mai delicate
detalii ale acestor relaţii din spatele zidurilor Kremlinului, unele din ele
fiind necunoscute chiar şi mie. În final am reuşit să-l ajut pe Brejnev să
ajungă până în camera lui, care din fericire era aproape. Nixon mi-a dat şi el
o mână de ajutor. A doua zi Brejnev m-a întrebat: „Anatoli, am vorbit prea mult
ieri?” I-am răspuns că a vorbit prea mult, dar că am avut grijă să nu traduc
totul. „Bine ai făcut, a zis el. Blestemat acel whisky, nu sunt obişnuit cu el.
N-am ştiut că nu pot duce aşa mult”. (pag.281-282). Tot în noaptea aceea la San
Clemente, a mai avut loc un incident neobişnuit. Pe la ora 2 noaptea, gardianul
lui Brejnev, aflat santinelă lângă dormitorul liderului sovietic, via-a-vis de
apartamentul lui Nixon, a văzut uşa deschizându-se de la apartamentul lui
Nixon. „Soţia lui, Patricia Nixon, a apărut într-o cămaşă lungă de noapte, cu
mâinile întinse în faţă şi cu ochii fixaţi în depărtare, aparent într-un fel de
transă. Ea a atins gardianul şi s-a oprit, fără să spună ceva. Gardianul a
încercat s-o întoarcă pe Doamna Nixon înapoi, dar ea a refuzat mişcarea şi
stătea ţeapănă. După ezitări, gardianul sovietic, un ofiţer KGB, a luat-o pe
Doamna Nixon în braţele sale şi a dus-o înapoi în camera de unde tocmai ieşise.
A pus-o în patul ei şi în acel moment au apărut oamenii Serviciului Secret
american. Ei au făcut semne din mâini, au zâmbit, şi i-au zis omului nostru „Okay,
okay, thanks”. Ei n-au părut deloc surprinşi. Gardianul nostru a ieşit
întrebându-se ce a fost asta? Să ducă în braţele sale pe Prima Doamnă, a fost o
adevărată aventură pentru el. Şeful lui i-a spus să păstreze pentru el povestea
asta. Numai eu am fost informat” (pag. 282). Acea vizită de Stat a lui Brejnev
din 1973, ca răspuns la vizita precedentă la Moscova a lui Nixon, a dus la o
remarcabilă îmbunătăţire a relaţiilor sovieto-americane. „Relaţiile personale
dintre cei doi lideri se consolidau. Ei au schimbat ulterior o serie de mesaje,
iar Kissinger mi-a spus la mijlocul lui august că Nixon i-ar fi declarat că un
schimb de vederi la un asemenea nivel de confidenţialitate, era de neconceput
chiar şi cu unii dintre aliaţii Americii. Până la un punct putea fi un
compliment diplomatic, dar sunt convins că cei doi lideri s-au apropiat şi mai
mult când Watergate a mărit izolarea politică şi personală a lui Nixon. Am
dobândit această convingere din conversaţiile mele personale cu Nixon, câteva
luni mai târziu”(pag.285).
Tot în acest
capitol, Dobrânin îi dezavuează pe istoricii americani care cred în mod eronat
că înainte şi în timpul celui de-al III-lea summit sovieto-american, conducerea
sovietică ar fi început să se întrebe serios dacă mai avea rost să negocieze cu
Nixon din cauza necazurilor lui interne. „Asta este greşit. Evident că Moscova
ştia despre creşterea scandalului Watergate şi de atacurile contra destinderii.
Dar Biroul Politic a preferat în ultimă analiză să lucreze cu un preşedinte
favorabil unor relaţii sovieto-americane îmbunătăţite şi care avea încă
autoritatea şi voinţa de a negocia şi încheia convenţii cu ţări străine. Nimic
nu putea fi câştigat aşteptând venirea unui nou preşedinte cu un caracter şi
vederi mai puţin cunoscute. Deşi doctrina comunistă nu recunoaşte că politica
se bazează pe personalităţi, a existat o curioasă chimie personală între
Brejnev şi Nixon, care s-a făcut simţită până la sfârşitul guvernării sale”
(pag.307).
Israelul,
mărul discordiei între sovietici şi americani
În otombrie
1973 Egiptul şi Siria atacă militar Israelul şi pentru câteva zile arabii au
obţinut succese teritoriale contra statului evreu. Dar SUA a organizat rapid un
pod aerian prin care au livrat Israelului materiale de război în valoare de 4,4
miliarde dolari. Rezoluţia de încetare a ostilităţilor votată de O.N.U., a fost
încălcată flagrant de Israel care contraataca cu succes şi punea în pericol de
anihilare Armata a III-a egipteană. În acest context şi de teamă că Moscova ar
putea trimite trupe sovietice în sprijinul arabilor, Casa Alba pune în starea
cea mai înaltă de alertă de război toate forţele militare strategice ale SUA.
Nu se mai dăduse forţelor militare americane un asemenea nivel înalt de alarmă
de
luptă iminentă de la încetarea celui de Al Doilea Război Mondial! Nu se poate
descrie consternarea Kremlinului. Dobrânin scrie că pentru prima oară s-a
adresat lui Kissinger pe un ton ridicat, străin normelor diplomatice. Kissinger
şi Casa Albă şi-a cerut scuze şi a revocat a doua zi ordinul de război iminent
dat anterior forţelor militare strategice.
Dar prejudiciul
moral fusese comis, destinderea avea limite, iar ecoul negativ produs în
întreaga lume a fost imens aşa cum cititorul acestui articol a putut observa
mai sus din cuvintele tăioase ale Mareşalului Ahromeiev, şeful Marelui Stat
Major al Armatei Sovietice.
Mici
picanterii din „bucătăria” diplomaţiei
La banchetul
dat de Brejnev în onoarea lui Nixon la ambasada URSS din Washington, preşedintele
a venit cu soţia sa Patricia Nixon, iar Kissinger însoţit de o actriţă (nefiind
căsătorit atunci) şi... „a cerut fără jenă ca actriţa să fie aşezată lângă el
cu violarea protocolului; cererea sa a fost admisă. Nixon era la curent cu
acest obicei al lui Henry. Încă din anul 1971 Haldeman, Secretarul General al
Casei Albe, pe care îl irita flirtul nedisimulat al ministrului de externe
american cu femeile cele mai frumoase din Washington, instruise în scris
personalul de la Protocolul de Stat că „nu este necesar ca Henry Kissinger să
fie aşezat lângă cea mai frumoasă femeie la recepţiile de Stat” (pag.280). De
asemenea presa franceză a publicat fotografii ale lui Kissinger la Paris în
lunile petrecute acolo pentru negocierile cu vietnamezii, care au condus la
semnarea documentelor de încetare a războiului din Vietnam şi distingerea
negociatorilor (Kissinger şi Le Duc Tho) cu Premiul Nobel pentru Pace.
Fotografiile îl arătau pe Kissinger în cele mai luxoase restaurante ale
Parisului, însoţit invariabil de actriţe tinere şi ravisante de la televiziunea
franceză. Ulterior el s-a căsătorit cu Nancy şi fotografii lumii au pierdut o
sursă grasă de venituri de la marile reviste de scandal ale lumii.
Caracterul lui
Ronald Reagan a apărut publicului, aşa cum se întâmplă des în viaţă, printr-un
accident. În timp ce testa înregistrarea cuvântării sale săptămânale la radio,
a făcut următoarea glumă: „Dragi cetăţeni americani, sunt bucuros să vă spun
azi că am semnat legislaţia care va mătura Rusia pentru totdeauna. Începem
bombardamentul în cinci minute”. Reagan nu ştia că microfonul era deschis şi
întreaga Americă a auzit cele de mai sus. Gluma a provocat consternare la
Moscova şi nici America n-a primit-o bine.
Deşi Stalin
dăduse dispoziţii ca salariile diplomaţilor sovietici din SUA să fie duble faţă
de celelalte ambasade sovietice din lume, Dobrânin scrie că în 25 de ani cât a
fost ambasador la Washington i s-a mărit salariul o singură dată şi atunci
numai după ce a informat Biroul Politic de la Moscova că „salariul şoferului
ambasadorului României de la Washington era egal cu cel al consilierului nostru”
(pag.57).
Nicolae Ceauşescu a cerut intempestiv guvernului sovietic ca ţările Pactului de
la Varşovia să invadeze militar Polonia pentru că partidul anti-comunist SOLIDARNOSC
cîştigase alegerile acolo. „Moscova a refuzat prompt, iar ministrul de externe
Şevardnadze a declarat în cercul lui intim, că inevitabil Moscova va pierde
controlul Pactului de la Varşovia şi mai mult încă, logica evenimentelor va
forţa dezmembrarea Uniunii Sovietice şi mai ales secesiunea republicilor
baltice” (pag.632).
De teama
microfoanelor sovietice, Nixon nu se putea consulta cu Kissinger în
apartamentul de la Kremlin unde era cazat. „Prefera să se închidă amândoi în
limuzina prezidenţială care fusese adusă cu avionul la Moscova şi era parcată
la Kremlin” (p.254).
După cele două
atentate eşuate la viaţa Preşedintelui Gerald Ford, „sistemul de pază sovietic
a fost întărit, iar blindajul limuzinei lui Brejnev a fost înlocuit cu unul nou
care să reziste nu numai armelor de foc, ci şi contra rachetelor antitanc”
(pag. 347).
Preşedinţii
Truman şi Eisenhower au ţinut sub un control strâns pe toţi generalii de la
Pentagon. Preşedintele Lyndon Johnson a fost exact invers: prizonierul
Pentagonului care a insistat pentru o soluţie militară în Vietnam, care a i-a
ruinat cariera (pag.116).
La funeraliile
lui John Kennedy, preşedintele Franţei generalul De Gaulle a fost auzit de
gardienii care-l păzeau, spunând colegilor săi din delegaţia Franţei
următoarele cuvinte: „Kennedy este doar o mască pe chipul Americii. Adevărata
faţă a Americii este cea a lui Lyndon Johnson”.
Cu puţin
înainte de moartea sa, John Kennedy făcuse o vizită de Stat în Franţa. De la
aeroport până în centrul Parisului, în limuzina deschisă, Kennedy a constatat
cu amuzament că parizienii de pe marginea drumului o aclamau entuziast pe soţia
sa, franţuzoaica Jacqueline Kennedy (născută Bouvier), în loc pe preşedintele
Americii. La banchetul fastuos dat în cinstea sa la Palatul Elysee unde era
prezentă elita societăţii franceze, Preşedintele Kennedy şi-a început discursul
cu aceste cuvinte: „Cred că este necesar să mă prezint: eu sunt persoana care o
însoţeşte pe doamna Jacqueline Kennedy în vizita ei la Paris!” Într-un hohot de
râs general, întreaga sală s-a ridicat în picioare şi a aplaudat frenetic,
minute în şir pe tânărul preşedinte american şi umorul său contagios.
Mărturisirile
lui Kissenger către Dobrânin
La o cină
amicală între patru ochi, într-un acces de sinceritate, Henry Kissinger îi face
lui Dobrânin următoarea mărturisire: „Nixon n-a fost în realitate un
anticomunist înrăit, înveterat, deşi publicul îl percepea ca un conservator
anticomunist. El a pozat astfel, pentru a-şi atinge scopurile. Când el
considera necesar, era gata să se abată de la linia lui clasică, de exemplu, în
politica sa faţă de URSS şi China. Spre deosebire de Preşedintele Gerald Ford,
Nixon nu se limita la acceptarea unei singure opţiuni privind o problemă,
cerând invariabil date suplimentare. De exemplu, cum putea o decizie să
influenţeze alte aspecte ale politicii externe: relaţiile cu Uniunea Sovietică,
China, India, etc. Cu alte cuvinte, o problemă trebuia abordată din toate
unghiurile posibile, care consuma o groază de timp şi de energie. Gerald Ford
nu punea întrebări colaterale, despre relaţii complicate.
El prefera ca
problema să fie formulată clar, şi supusă spre aprobare preşedintelui cu
recomandări ferme de acţiune. Dar Ford privea la orice probleme de politică
externă prin prisma politicii interne: cum va fi primită decizia sa de către
Congres, de către Partidul Republican, de către naţiune? Numai după aceea lua
în consideraţie implicaţiile internaţionale ale deciziei sale. Într-un
sens, convingerile personale ale lui Gerald Ford erau mai conservatoare, mai
reacţionare decît ale lui Nixon” (pag.339-340). Concluzia surprinzătoare este
că Henry Kissenger a descoperit că era mai uşor de lucrat ca ministru de
externe, cu Ford decât cu Nixon, deşi cu acesta din urmă avea la activ 6 ani de
muncă neîntreruptă! La funeraliile lui Ford l-am văzut la televiziunea
americană pe Kissinger printre corifeii aleşi ai Americii să poarte pe
umerii lor sicriul fostului preşedinte decedat la venerabila vârstă de 93 de
ani.
Cea
mai mare frică a preşedintelui Johnson nu a fost războiul cu ruşii, ci atacul
de cord
Preşedintele
Lyndon Johnson a fost cel mai locvace dintre toţi cei 6 preşedinţi cu care a
dus tratative Dobrânin. „El gesticula frecvent, şi în momentele cele mai
importante ale declaraţiilor sale el avea obiceiul să-şi aducă faţa sa aproape de
cea a interlocutorului său, practic atingând nasul celuilalt. Johnson privea
direct în ochii interlocuitorului său adesea trăgându-l de reverul hainei sale
într-un efort eroic de convingere. Era realmente interesant de discutat cu el,
nu atât despre subiecte diplomatice care-l plictiseau, cât despre subiecte
generale ca politica internă şi Congresul, chestiuni în care Johnson era foarte
elocvent. Era invariabil prietenos, şi evita replicile caustice, făcând totul
ca ambele părţi în discuţie să rămână satisfăcute”(pag.120). Înainte de a
ajunge la Casa Albă avusese două atacuri de inimă şi trăia cu frica altui
infarct, care l-a ucis până la urmă. Evita instinctiv problemele care cereau
ore lungi pentru luarea unei decizii, şi tot amâna acele probleme cu consecinţe
grave sau imprevizibile. Pe ansamblu, spre deosebire de John Kennedy, Lyndon
Johnson considera că nu era nevoie pentru Casa Albă să se amestece zilnic în
munca ministerelor din subordine.
Portretul
lui Molotov, făcut de subalterni
Viaceslav
Mihailovici Skriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov este
descris de autor ca fiind un om uscat şi fără sentimente omeneşti. A fost
student la Institutul Politehnic din St. Petersburg unde a dobândit precizia şi
minuţia în redactarea documentelor de Stat. A fost coleg de redacţie cu Stalin
la ziarul Pravda de la apariţia lui până la revoluţia din 1917. Dobrânin a fost
asistentul lui Molotov la cabinetul ministrului de externe unde l-a cunoscut de
aproape. Avea obiceiuri stricte de la care nu se abătea: regim vegetarian, somn
obligatoriu după amiază în camera din spatelele biroului, unde gardianul său nu
lăsa pe nimeni să-l deranjeze în timpul celor 45 de minute de siestă. În 1957
Molotov s-a întors de la New-York acasă cu vaporul de lux „Queen Mary” şi Dobrânin
l-a însoţit în acel voiaj dând următoarele detalii pitoreşti. Pe toată perioada
celor 11 zile necesare traversării Atlanticului, Molotov a scandalizat
personalul navigant stând mai tot timpul în cabina sa şi refuzând să mănânce
ceva din bucatele fabuloase de la restaurantul de lux al navei. Avea bucătarul
său propriu din URSS care-i pregătea masa din cerealele aduse cu el de la
Moscova, sub privirile ofensate ale bucătarilor navei şi-i ducea totul să
mănînce în cabina lui. La Londra Molotov dormea cu pistolul său sub pernă şi se
uita negreşit sub pat înainte de culcare! A decedat cu 4 ani înainte de a
împlini vârsta de 100 de ani!
Robert
Kennedy, un altfel de portret
La funeraliile
lui John Kennedy, delegaţia guvernamentală sovietică era condusă de Anastas
Mikoian, al doilea politician din URSS, după Hruşciov. Suspiciunea americanilor
că Lee Harvey Oswald l-a omorât pe Kennedy la ordinul Moscovei era atât de
răspândită de presa SUA încât Departamentul de Stat s-a temut pentru siguranţa
lui personală şi i s-a sugerat să nu zăbovească prin Washington după
înmormântarea preşedintelui. Cu câteva luni înainte, Mikoian fusese primit la
Casa Albă de Kennedy unde au discutat trei ore şi jumătate despre Cuba. Dobrânin
relatează următorul detaliu pitoresc din conversaţia celor doi politicieni la
Casa Albă: „Kennedy îi spune la un moment dat demnitarului sovietic: «Deşi
ţările noastre nu se provoacă direct una pe alta, ne ciocnim unul de altul
aproape peste tot, ceea ce în epoca noastră nucleară este plin de riscuri
pentru pacea mondială. Cum apare scânteia unei revoluţii undeva, hop apăreţi şi
voi spunând: Aici suntem! Noi trebuie să evităm agravarea situaţiei în toate
colţurile lumii. Şi cel mai important lucru pentru Hruşciov şi pentru mine,
este să ne înţelegem fiecare».
Mikoian îi
răspunde: «Despre ce scânteie de revoluţie vorbiţi? La origine noi n-am avut
nici un fel de legături în Cuba. (Kennedy aprobă din cap). Revoluţii au fost
întotdeauna şi vor fi mereu. Până la urmă ele vor prevala în ţările
continentului American şi chiar aici în SUA revoluţia va prevala. Chiar şi
dumneavoastră v-aţi putea găsi într-o zi în papucii lui Castro care nefiind un
marxist, totuşi conduce Cuba spre socialism”. Kennedy, râzând: „Eu nu, dar fratele
meu mai tânăr ar putea fi, într-adevăr!”(pag.92). Despre fratele mai tânăr,
Robert Kennedy, autorul cărţii n-are o impresie bună şi nici cuvinte
măgulitoare. „El a fost o persoană complexă şi contradictorie care-şi pierdea
des firea; în acele momente el se comporta grosolan şi nu era deloc plăcut de a
avea de a face cu el. Când primea o ripostă, totuşi, se reculegea, dar putea
uşor să-şi piardă iar controlul. De aceea o conversaţie cu el, avea tendinţa de
a fi inegală şi fracturată. Nu cunoştea în detaliu problemele politicii
externe, dar aparent se considera un expert în domeniu. Asta complica uneori
dialogul, în special când el vorbea în numele preşedintelui. Dar evidenta sa
intimitate cu fratele său, a făcut din Robert Kennedy un canal de comunicare
foarte valoros” (pag.61).
Gorbaciov, un negociator incompetent?
Anatoly Dobrânin
a fost rechemat de Gorbaciov de la post după 25 de ani de activitate ca
ambasador în SUA. Deşi a fost o promovare pentru Dobrânin în funcţia de
Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi
şef al Departamentului Internaţional, el a încercat să reziste zicând că n-are
experienţă în relaţiile cu partidele comuniste ale lumii. Gorbaciov i-a retezat
scurt argumentul zicându-i că alţii de la Departamentul Internaţional se vor
ocupa ca şi până atunci de relaţiile cu partidele comuniste şi muncitoreşti, el
Dobrânin, urmând să fie mâna dreaptă a Secretarului General al PCUS în politica
externă a URSS pe linie de partid (Şevardnadze, era ministrul de externe pe
linie de stat). Şi într-adevăr Dobrânin a lucrat strâns pe linie de partid cu
Gorbaciov pe care l-a cunoscut de aproape şi pentru care nu are cuvinte de
apreciere.
Dimpotrivă, are
multe exemple de gafe monumentale făcute de Gorbaciov ca lider, care s-a
debarasat metodic de experţii militari în armele nucleare, de Biroul Politic ca
participant la deciziile capitale ale ţării ca să-şi elibereze mâinile pentru o
conducere unipersonală a URSS. Cel mai şocant exemplu este modul în care
Gorbaciov a negociat singur fără experţi, cu cancelarul german Helmuth Kohl
într-o staţiune obscură din Caucaz, reunificarea Germaniei fără nici un fel de
compensaţii economico-financiare din partea RFG (deşi Kohl venise însoţit de o
armată de experţi germani şi cu numeroase instrumente financiare de compensare
a URSS-ului pentru pierderea RDG-ului din sfera de influenţă sovietică). Atât
cancelarul Helmuth Kohl cît şi colegii lui din delegaţia guvernamentală a RFG
aflată la tratative în URSS, au fost atât de uluiţi de modul în care şi-au luat
înapoi RDG-ul de la sovietici, încât nu au mai aşteptat să ajungă acasă, sau
măcar să iasă din spaţiul aerian sovietic. Au celebrat succesul neaşteptat, în
avionul delegaţiei germane unde au spart toate sticlele de şampanie, s-au
îmbătat cu entuziasm în timp ce la sol, militarii sovietici care supravegheau
traficul aerian, ascultau cu uimire veselia nemţilor. Ştirea asta a făcut
înconjorul lumii. Şi atunci de ce să ne mai mirăm că la ultimele alegeri din
Rusia, Gorbaciov a primit 2% din voturile ruşilor? Cine citeşte capitolul final
al acestei cărţi îl scoate definitiv pe Gorbaciov din orice consideraţii de competenţă.
După
dezmembrarea URSS, Dobrânin a aflat de la Kissinger, preşedintele George
Herbert Bush şi James Baker ministrul de externe american despre dezamăgirea
provocată în SUA de Gorbaciov ca lider, dezamăgire care a condus la decizia SUA
de a-l prefera pe Boris Elţân în afacerile lor externe cu Rusia.
Orice persoană
adultă îşi aminteşte cu precizie unde se afla şi ce anume făcea în clipa când
s-a anunţat asasinarea lui Kennedy. Dobrânin era pe scaun la dentistul său din
Washington. Din camera alăturată se auzea prin uşa întredeschisă muzica de la
radio. Brusc muzica s-a întrerupt şi s-au auzit voci agitate care menţionau
frecvent numele lui Kennedy.
Dobrânin l-a
rugat pe dentist să dea mai tare volumul la radio ca să înţeleagă ce se
întâmpla. S-a dus, a dat aparatul mai tare, s-a întors spunând cu o voce calmă,
imperturbabilă că preşedintele a fost împuşcat mortal la Dallas şi i-a cerut să
deschidă gura ca să continue lucrul. Dobrânin scrie că a plecat imediat val
vârtej la ambasadă, dar că n-a uitat comentariile dentistului: nu era un adept
al preşedintelui pentru că Kennedy a dat prea multă atenţie drepturilor civile
ale negrilor care „şi-au luat-o în cap rău de tot”. Mai spera, zicea dentistul,
că noul preşedinte „nu va juca prea mult pe democratul”(pag.107). Această
atitudine faţă de moartea lui Kennedy este una din cele mai mari enigme ale
europenilor care vizitează America. Americanii nu înţeleg nici azi, de ce
europenii şi mai ales germanii au fost aşa de impresionaţi de moartea lui
Kennedy. Dobrânin dă o explicaţie interesantă: tânărul preşedinte, cu zâmbetul
său optimist sădise în inima oamenilor de pretutindeni inclusiv din URSS,
speranţa într-o lume mai bună fără teama războiului nuclear. Moartea sa
brutală a doborât omul care întruchipa Speranţa... Iar oamenilor nu li se poate
lua speranţa!
